Lacrimile uriașe ale Fecioarei din Trujillo

Cardinalul Urosa a răspuns cu măsura iscusitului dogmatist care este: „Prea mulți ani am fost risipitori, nedrepți, ne-am complăcut într-o corupție prostească, am fost egoiști, iar problemele de aici au pornit. Nu Dumnezeu ne-a pedepsit. Suferințele noastre de acum sunt consecința a ceea ce am semănat”.

În martie 2013, când a murit „Președintele Comandant” Hugo Chávez, Jorge Liberato Urosa Savino era la Vatican, în Conclav. Dar a oficiat acolo o liturghie pentru marele defunct, care ani de zile l-a jignit cumplit.

Dacă Urosa l-a iertat, bătrânul Cardinal Rosalio Jose Castillo Lara, – care, după un sfert sfert de secol de înalte slujiri în Curia Romană, s-a retras, în 1999, să-și sfârșească zilele acasă – n-a încetat să lupte cu „dictatorul paranoic”, până în ultima clipă a vieții sale, în toamna lui 2007. Bătrânul cardinal n-a apucat să afle că pierduse lupta. La sfârșitul lui 2007 Chávez a reușit să-și amendeze propria Constituție, arogându-și puteri absolute, fără altă opoziție decât Biserica.

71 la sută dintre cetățenii Venezuelei se declară catolici (restul de creștini, până la 88 la sută, sunt protestanți), dar credința lor e colorată puternic de superstiții – „Președintele Comandant” s-a străduit mereu s-o armonizeze ideologic cu marxismul.

După prima sa alegere, Hugo Chávez a avut o scurtă perioadă de miere cu ierarhia. Foarte curând a început să vadă în înalții prelați unelte ale imperialismului, instigatori, complotiști împotriva regimului său, rușinea patriei care se îndrepta, balovarian, spre socialism.

Retorica sa agresivă, atât de gustată de mase, s-a îndreptat asupra singurelor persoane care îl mai puteau tempera: cardinalii. Dar „Președintele Comandant”, în culmea gloriei sale politice, se visa și Arhiepiscop Comandant. (A sprijinit chiar o dizidență religioasă – Biserica Catolică Reformată, niciodată acceptată canonic).

Imensa Fecioară de la Trujillo (46,72 metri, 1200 de tone), opera sculptorului Manuel de la Fuente, părea să-l vegheze pe președintele cu ambiții imense. Acum, credincioșii chaviști se tem să n-o supere. Lacrimile ei uriașe ar strâni un diluviu.

În ultimele sale săptămâni de viață, robul lui Dumnezeu Hugo și-a agățat de gât un rozariu și s-a întors în Sabaneta natală să se roage. În zgomotul suitei de bodigarzi care îl apărau de uneltirile capitalismului, s-o fi auzit, probabil, și vocea a lui Dumnezeu: „Aló Presidente”!…